Eram o fata obişnuită. Bine spus "eram"... Eram sensibilă, impresionabilă, comodă şi sociabilă, dispusă întotdeauna să mă sacrific pentru alţii. Aveam mult umor. Fantezia bogată mă făcea să fiu visătoare. Îi înţelegeam foarte bine pe ceilalţi şi din aceasta cauză puteam ieşi uşor din situaţii critice. Dar..ca toate persoanele aveam şi defecte: pesimism, preferinţă pentru anturaje rele şi puteam fi atrasă de DROGURI, de speculaţii ce puteau duce la pagube. Eram eu.. o fată inocentă până în ziua în care mi-am schimbat viaţa radical. Am fost la o petrecere, o petrecere a popularitaţii şi a majoritaţii fitzelor din oraş. Am fost cu prietena mea, Ella. Eram cele mai mici de acolo. Totul a decurs perfect, dansam, râdeam, până când lângă mine a aparut un băiat. Îl cunoşteam din vedere. Era perfect. Avea cele mai frumoase trăsături şi o voce care suna mai frumos decât melodia mea favorita. M-a întrebat dacă dansez. Evident că nu am stat pe gânduri. Peste puţin timp mi-a oferit un pahar de suc. Suc.. avea un gust ciudat,dar cum eram moartă de sete l-am băut dintr-o înghiţitură. Din clipa aceea viaţa mea avea să ia o întorsătură uriaşă. Aveam o stare euforică. Orice îmi spuneai râdeam continu. Mă simţeam perfect. Parcă zburam.. Prietena mea a văzut că ceva e în neregulă. M-a luat deoparte să vadă care e problema mea. Pentru un moment a crezut că am cazut în braţele alcoolului dar din păcate era mai rău decât atât. Desigur, nu eram în stare să port o conversaţie ca un om NORMAL. Băiatul acela, văzând îngrijorările Ellei, a venit şi m-a luat de lângă ea cu scuza să mă ducă acasă. Eram totuşi conştientă că ceva îmi pusese în băutură şi l-am întrebat ce. Acum eram cât de cât trează. L-am întrebat dacă mi-a dat cumva extasy (ştiam că este un drog sintetic şi psihoactiv cu proprietaţi înrudite cu cele ale amfetaminei şi halucinogenelor; provoca derivaţii ale adrenalinei la care predomină efectele excitatoare centrale) şi mi-a spus: "Nu e extasy dar te duce exact unde vrei să fii!". Nu puteam să-l contrazic. Niciodată nu mă simţisem mai bine. Am continuat să ies cu el. Devenisem dependentă. Doream din ce în ce mai mult, mai multe şi mai puternice stari din acelea, care mă ajutau să uit de problemele mele şi care mă făceau să plutesc, să mă simt extraordinar. Câteva săptamâni îmi petreceam fiecare zi aşteptând noaptea, aşteptând senzaţii majore. Toată lumea observa cât de mult mă schimbasem. Starea de pierdere a contactului cu realitatea era un rezultat al amneziilor, reprimarii şi amintirilor euforice. O persoana dependentă îşi dezvoltă un sistem de memorare defectuos care o împiedică să vadă realitatea despre starea ei. Dar eu..eu nu eram aşa. Sau cel puţin asta încercam să cred, să mă conving singură, sau mai bine spus să mă mint singură. Trecuseră două luni de la seara aceea. Acum aveam aceleaşi reacţii şi comportamente întâlnite la un dependent. Negare: refuzul de a recunoaşte sau accepta realitatea; Raţionalizare: inventarea scuzelor astfel încât un comportament inacceptabil să pară acceptabil; Acuzare: încercarea de a-i face responsabili pentru comportament pe ceilalti oameni, locuri, evenimente sau lucruri; Minimalizare: încercarea de a face să pară mai puţin importantă problema decât este în realitate; Intelectualizare: încercarea de a face un lucru iraţional să pară raţional prin explicarea acestuia; Justificare: încercarea de a transforma ceva ce este total greşit într-un lucru bun. Toate acestea erau prezente la mine. Prietena mea a venit într-un weekend la mine. Parcă nu o mai văzusem de un secol. Nu ştiu cum a făcut dar mi-a găsit în sertarul de lângă pat mai multe seringi, unele dintre ele recent folosite. Atunci a realizat tot ce se întâmplă. În mintea ei totul s-a clarificat. A urmat o ceartă imensă. Încerca să mă convingă de faptul că nu era deloc bine ce fac. Ţipam la ea, spunându-i că e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.. parcă eram posedata. După toate încercările ei de a-mi deschide ochii, eu am continuat cu ieşirile mele şi trăind cu dorinţa de a mai pluti odată şi încă odată.. Peste câteva zile, mai exact o săptămâna, a apelat la parinţii mei. Urma procesul de revenire din momentul când le-a spus cu ochii plini de lacrimi: "Îmi pierd prietena!". În ziua aceea mi-a zis nişte cuvinte pe care nu le voi uita niciodată. Au fost motivul pentru care mi-a dat de înţeles unde ajunsesem. Mi-a spus: "Deschide ochiii! Priveşte acum şi spune-mi ce vezi! Eşti pe drumul pe care chiar ţi-ai dorit să-l urmezi?!". Avea dreptate. Acesta nu era viitorul pe care mi-l dorisem! Au trecut multe luni.. am trecut prin multe chinuri... Lupta cu mine însămi era mai grea decât părea.. Doar eu ştiu cât de cumplite erau zilele în care eram mereu deprimată şi nopţile pline de coşmaruri. Dorinţa de revenire la realitate era imensă, lucru care m-a ajutat enorm, dar şi abţinerea de la droguri era grea.. La centrul de tratament..erau nişte ore.. ore de exprimare a problemelor. N-am sa uit acea "poveste" pe care cineva a spus-o. Era mai mult o învăţătură decât o poveste. "Dacă întâlneşti un dependent salvat, atunci întâlneşti un erou! În el pândeşte duşmanul adormit. Acest om rămâne împovărat de slăbiciunea sa şi îşi continuă drumul printr-o lume care nu-l întelege şi o societate care se crede îndreptăţită şi ignorantă ei să îl privească de sus ca pe un om inferior fiindcă îndrăzneşte să înoate în tot amarul provocat. Să ştii însă: El este un om excepţional!" Din fericire am trecut peste tot ce era mai greu. Acum încercam să trăiesc normal.. Cum toate poveştile încep cu "A fost odată.." a mea a inceput cu "Eram.." deoarece niciodată nu voi mai fi cum am fost cândva!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu